Mi-am amintit de trupul vechi și ruginit
Din atelierul ca o urnă etruscă și uitată;
Am luat osul înnegrit de fum de țigară
Cu fitil de iarbă oarbă din mijlocul pieței
Să-mi lumineze ochii, umerii și palmele.
Trupul, vă rog! îi cer eu păianjenului,
Meșterul ajuns din urmă și-ntrecut de timp.
Plină de patimi, materia trebuia dezinfectată
Cu sunete de mărimea fluturelui fără zbor,
Întors din timpul vârstelor, încăpățânatelor,
Cu o durată medie de pas ușor de furnică.
Stilul sobru și puțin somnoros uns cu rachiu
Ne-ndeamnă spre chioșcul cu vechituri.

O coastă a lui Adam, cam scumpă, dar cu gust
Înșurubată în partea stângă și unsă cu ulei;
Limba Solomon, puțin ruginită și cam mare
Va fi pe dreapta, gata de ultimul zbor în palmă;
Pe partea superioară, cele mai neînțelese lucruri:
Rațiunea Thales M, logica Aristorel- model vechi,
Inteligența Pitagora, anii 30 și iubire Sf. Matin T,
Montate cu speranță într-un Fleur-de-Lis.
Puțin chihlimbar amestecat cu vin, electroni,
Iar deasupra ametiste presărate pe culoarea
Ocru metalizat a vechiului Ford din grădină.

Păianjenul a obosit, iar eu, într-o tăcere ostentativă
Cos glasul umbrelor de timpanul drept,
Ung pielea cu vocala cea mai fericită de pe masă,
Rostesc o rugăciune din cuvinte mute
Și depun jurământ să vin în alte trupuri
Pentru ca să nu le uite domnii cei fițoși,
Plutind pe tot ce se declară nou.
Cei care vâră sufletul pe trupuri aurite,
Inocente, jerpelite în lipsă de timp.
Sărut meșterul pe fruntea-i umezită
De trudă de metale, miros de combustibil
Stingând lumina vie cu gust de piele arsă.

Ies încet, pe poarta din spate
Spre parcul de expoziție de suflete,
Frunze, gândaci și umbre
Spre a vă uimi, domnilor, cu trupul meu.
Nu e de vânzare, doar pentru odihnă!