Să nu mă crezi...


Să nu mă crezi.....
când am sa-ți spun cât mi-e de bine
ca am de toate-n casa mea...
ca de nimic nu mi-e rușine,
ca mă mândresc cu viața mea!


Să nu mă crezi.....
când o să-ți spun că-n fiecare seara
eu am cui spune “noapte bună”....
că nu mă uit mereu pe scară
că nu tresar când telefonul sună!


Să nu mă crezi.....
când o să-ți spun că nu mi-e dor
de ziua-n care te-am născut
când alăptam micul odor
si mă miram de ce-am făcut!


Să nu mă crezi.....
că nu-mi aduc aminte cu plăcere
când fericiți fugeam prin parcuri
și cu blandete-ți alinam orice durere
sau împleteam in noapte planuri…


Să nu mă crezi....
când o sa-ti spun ca nu-mi aduc aminte
de meseria ce am îndrăgit....
că nu trăiesc mereu in minte
imagini din truda ce s-a risipit!



Să nu mă crezi.....
că nu-mi aduc aminte in visări
cum casa era plină de amici
și ne-ntrebam de-atatea ori
cum o să fie fără tine-aici?


Să nu mă crezi.....
când ți-oi răspunde fericită
că nu mă doare nici-un os!
că nu tanjesc nici-o clipită
de anii când ți-eram eu de folos!


Să nu mă crezi....
când ți-oi răspunde chiar în glumă
că nu-i nimic că n-ai sunat de-o lună....
căci stiu prea bine că ai treabă...
că nu am griji, căci viața ta e bună!


Să nu mă crezi....
când ți-oi răspunde zâmbitoare
că nu-i nimic că n-au venit nepoții...
nici inima nici sufletul nu-mi doare
că știu că sunteți fericiți cu toții!


Să nu mă crezi....
de-am să plâng vreodată
că toate astea nu m-ai întrebat...
dar, să mă crezi că n-adorm niciodată
până n-aud ce-n gândul tău m-ai intrebat!


București, 26 decembrie 1997