E prea frumos, afară iar e viscol,
Pămîntul este tras de șapte cai.
Și-i iarnă iar, o iarnă iar la Pristol
Și vîntul cîntă hore lungi la nai.

Cu ochii arși mă-ntorc din rătăcire
Și cerul înstelat încerc privi,
Mă simt un rob și cat în amintire
Un drum ce l-am plecat spre a veni.

Trosnesc în foc stejarii de-altădată
Și stelele din miezul lor țîșnesc,
Afară-i frig și noaptea e bogată
De apele ce-n geruri se iubesc.

De-atîta toate luna se ascunde
Și ochi de foc din ceruri mă privesc,
Prin ochii mei în suflet vor pătrunde
Și-mi vor grăi, demonic, îngeresc.

Se vor ascunde-n ultima privire
Și-n ultim pas se va aduce-un pas
Se vor scălda în leagăn de iubire
Și vor porni de unde au rămas.

Mi-e frică mie și privesc spre lemne
Îmi dau tîrcoale-n suflet rădăcini,
Pe pieptul meu răsar mirific semne:
O floare rară într-un cîmp de spini.

Mă doare cerul spintecat de viscol,
Mă doare apa Dunării la mal,
Ce iarnă iar, ce iarnă iar la Pristol,
Mi-e dor de-o șa și-mi este dor deun cal.

Mă simt în prag corabia măreață,
Mă simt epava ce salvează vieți,
Cîntă cocoși. E poate dimineață,
Sau doar gîndesc și ei la dimineți.

Eu cat acum spre albe calendare
În care-au scris atîți de neclintit,
Și-am fost credință, poate luminare
Mi-au fost în suflet pîine și cuțit.

S-au răsculat domnii stăpînitoare,
Cei înjunghiați m-au pus să fiu mai sus,
Mi-au dat ca dor un țel de depărtare
Și-un jurămînt: Ce au avut de spus.

La mreaja sobei caut către mare
Și caut malul îmbrăcat de val,
Ce dor îmi este-acum de depărtare,
Aș vrea o șa, aș vrea un drac de cal.

Mă doare bradul mîngîiat de viscol,
Mă doare gîndul munților străbuni,
Ce iarnă iar, ce iarnă iar la Pristol
Și-n dimineață viscolesc genuni.