știai că drumul ia tot. până la tine sunt orașe cu umbre de oameni din care tu îți compui liniștea. trec ferestrele cu acoperișuri și hornuri. trec zidurile. ai fi obosit dacă nu ți-ar fi teamă. te gândești că nu vei avea niciodată o casă cu un acoperiș de țiglă pe care să tropăie ploaia. nici o cameră cu un pat în care să te întorci.

brațele ei sunt șerpii memoriei.

un copil ți-a cerut un leu. unde o fi lumea copiilor din care se nasc mame și tați. unde suntem noi cu toate inocențele noastre. zidurile trec mai departe. curțile sunt împrejmuite cu garduri înalte. poate că acolo o fi iarba aceea multă pe care o pasc oile din nopțile tale prea lungi. copilul are vocea mai groasă ca vocea ta. mâna lui e mai aspră. sufletul lui e mai uitat ca al tău. îi dai ultimul leu. dacă ar vrea ar putea să-ți ia și paltonul. te strângi ușor. îți simți pielea dureroasă de milă. o simți devorându-te.

compartimentul e plin cu morții de mâine. parcă niciodată nu ai văzut atât de bine. întunericul soarbe tunel după tunel cu un vuiet ciudat.

ai rămas chircit în vagonul nr.1. gările sunt pline de orbi. foarte grăbiți ei renunță la brațe. renunță la mersul lucrurilor. orbii înghit peroanele cu toate așteptările tale. și asta te înspăimântă. știu.

se anunță câteva amânări. dar nimeni nu știe că timpul s-a aruncat undeva pe drum între șine. nimeni nu știe că tu ai văzut cum lumea se termină la capăt de linie. cum nimeni nu pleacă și nimeni nu mai vine. niciodată.