Sunt singură în centrul unui parc.

Pierdută privire-n larg...
M-afund în nouri plumburii
Și-n frunzele pe-alocuri ruginii.
Mă contopesc cu raza de privire
Lăsată-n colț de nemurire.
Și SIMT! Mă-nalț pe aripă de DOR.
Nebună-s după-al lui fior!
Pe care-alee să mă-ndrept?
Poate-i mai înțelept să-aștept...


Eu..., pân-atunci,
Învăț să-mi crească aripi lungi
Sau să devin frunză de-aramă
S-adun candoarea îngerilor în palmă.
Și poate-am să învăț,
Cum să devin frunză de-arin
Ca în destinul următor
Să redevin un muritor.