Seamănă anotimpurile între ele așa cum se aseamănă frigul cu aburii
scufundați ai trăirilor perfect egale cu timpul , atunci era o dimineață
cu multă rouă în jurul nostru se adunau copaci și cai bolborosind
răsăritul într-o dimineață cum nu mai fusese până atunci .
Cu o seară înainte te căutasem, reconstruisem sărutul îndrăgostirii pure,
fără nici o complicație cu viața și trecerea care nu încetau nici atunci
să ne omoare.


În dimineața aia, am simțit soarele cum a împins pământul într-o parte ca un Dumnezeu înviat pe neașteptate.
Am râs în valea care desparte satul de cimitir ,apoi am urcat în mașină și ne-am oprit tocmai la malul vibrațiilor dintre zi cruci și oase.

Cred că și eu am fost oarecum straniu, timpul a trecut repede am împărțit colacii și ne-am întors acasă.
Atunci când frunzele au căzut din copaci ,așa cum ne cade noua carnea de pe oase.


Când am ajuns acasă ne-am pus la masă, am lăsat pământul să cadă dintre scări către viață,
era o zi neobișnuită ,o zi prin care soarele flutura lopețile printre amintiri
printre întâmplările care înălțau sentimente până în cer.
Atunci am mers ultima dată la pas printre culoarele de zi ,atunci ne-am
înțeles în nașterea unui alt alfabet ,apoi la plecare ne-am îmbrățișat până
la capăt până ce am simțit lemnul și lumina unul din altul.


Am plecat, s-a făcut întuneric, apoi iarăși o dimineață cu aburi.