Azi te văd ca pe o lacrimă sfântă,
jucată-n amurgul târziu.
Ceru-a-mprumutat culoarea buzelor tale,
acum, când peste lumea de jos
coboară asfințitul, în care, cum spun,
tu dansezi salomeic, mai frumoasă,
mai voluntară și mai statornică decât
Lorelei. Câtă sfântă zidire,
câtă trudă aleasă și câtă povară,
în inima Magului care, te-a ridicat
monument peste inima mea,
peste gândul meu de bine,
peste fapta mea bună, sau rea
și câtă căință pe fața olarului,
că nu te-a făcut pasăre vie ori flaut,
pentru toate tristețile sale.
Firul de iarbă cel proaspăt,
smălțat e cu culoarea ochilor tăi,
înfloresc cireșii, doar ca să-ți facă ție,
strai de visare și de sărbătoare,
s-acopere prototipul vestalei dacice,
străjuind peste sanctuarul Găina.
Cu mâinile-n lături, întinse,
visătoare și tristă cum stai,
pari taina răstignită în zodia Fecioarei,
imnul ideii de bine răstignită pe zări,
curcubeul prin care se-arată
semnul că încă un înger,
coboară peste inima mea ostenită,
să mă facă mai drept și mai bun.
Ci, vino; ne-așteaptă fântâna,
în adâncul căreia privim,
visul pe care-l trăim împreună.
Vino și lasă amurgul să plece
Și ziua să cadă-n vecie și ea.