Frica de aseamăn

Robert botsch


Cât de fericit mă simt că pot să scap de-această lume
Mă cufund în lumea mea speranță, vis și fantezie.
Iar privind din colțul meu oamenii par niște glume
Ce nu știu că există o lume cufundată-n poezie.

Și când dulcea ceață vine și m-afund adânc în ea
Uit de lumea materială uit că pot iar suferi
Și prin versurile mele vă invite în lumea mea
Lume-n care fără bani noi speranțe poți primi.

Pot iubi prin poezie pot iubi un ideal
Iar când vine dulcea ceață orice lacrimă-i un vers
Și atunci cum să-mi mai pese depărtarea de real
Când cu niște simple versuri toate lacrimile-am șters.

Și așa că scriu tot timpul scriu căci nu vreau să mai plâng
Și mă-ndepărtez de oameni uit c-am fost și eu ca ei
Că puteam să plâng să sufăr înainte să mă vând
M-am vândut doar ca să uit acei ani atât de grei

Acei ani în labirint fără o șansă de ieșire
Tot ce am visat un fum tot ce mi-am dorit un vis
Și acum sunt fericit că pot iubi prin poezie
Și această lume-a mea este sfântul paradis.

Și de mă veți condamna voi fi cel ce va zâmbi
E uman să poți urâ nu-i uman să fi ca mine
Voi zâmbi când voi veți râde și în gând voi reciti
Ale mele versuri triste așteptând o nouă zi.

Zi în care iar voi scrie câte ceva despre noi
Vă voi plânge mă voi plânge, ce contează totu-I fum
Noi suntem doar niște umbre niște ne-ncetate ploi
Ce ne ștergem fără urmă când un soare apare-n drum.

Iar voi puteți să criticați mai departe cât doriți
Viața mea e fericirea pe care voi n-o veți cunoaște
Când citiți aceste versuri vă simțiți murdari mințiți
Căci în inimile voastre frica de aseamăn paște.