detest cruzimea din lucrurile aparent nevinovate
un puști care plimbă un câine olog prin întuneric
lăsă în urmă o durere care te face
să-ți crestezi a doua zi un semn de recunoaștere
pe obrazul copilului tău
dacă mă rătăcesc spun celor care mă ascultă o poveste
fără sens lovesc capul cu pumnii și zac la pământ

în uitare e o cruzime lipită de cele pe care le-am uitat
prăbușirea din piept se întinde și spăl din nou
albul întâmplărilor
tremur doar la gândul că la prima cută se va găsi
o mână de femeie tăiată cu precizie

chiar și după primul sărut stau pungi de hârtie
în care am strâns tot ce-a murit când eram copil

închid ochii văd florile pe care le tăiam și i le duceam
mamei
să simt doar cum le aruncă sfărâmată

sub această nevinovăție stă un sfârșit
ochii cusuți de un somn care nu se mai termină
casa mea și-a ta topită în pânza de in de pe față

mai bine mi-aș tăia mâinile care scriu