De ceva vreme nu mă mai închin
la moarte,
atunci când sunt lovit de lumină,
până și timpul își rupe șira spinării
în forme tăiate din aceiași copaci,
mai mereu egali cu viața,
În răni ne adunăm cel mai bine, ne ținem
rugăciunile în ochi, fiind făcuți
parcă din lacrimi în topirea cailor prin
infinit, ne recunoaștem singuri fără să
ne vedem.


De ceva vreme nu mă mai închin la moarte,
ea strănută în propria ei viață
cu buzele rupte de apă și de viață prin
Paris.