în tramvaiul supraaglomerat
florile de zarzăr au iz de îmbătrânire prematură

urină
sudoare
țuică

între coborârea și urcarea panacotarilor
mi-aș dori să fiu
creierul lui roman polanski
să îmi exprim dorințele feliate în cutia craniană
de un celest Cuțit în apă
mă tem însă de ochioasa cu gingii vinete
mă fixează ținând
între degetele mâinii drepte o lamă de ras
în stânga un puradel cu frunte ca de berbec
trecută deja prin multe porți ce se credeau
închise asasinilor de cuvinte

paritatea mi se pare echitabilă:
fizionomia întreagă – un portofel mai puțin
nici măcar nu e al meu îmi spun
mutându-mă „mai în față”
mințindu-mă că
de fapt
sunt inima lui stanley kubrick
capabil să ignor mutilarea Cu ochii larg închiși

dar balaoacheșa îi dă alteia copilul
își îndeasă înapoi țâța cu pumnul și vine
se așază pe scaunul din fața mea
scoate de nicăieri o portocală pe care
mânuind mecanic aceeași lamă de ras
o decojește cu lentoare de felină

ceea ce a șoptit în timp ce îmi întindea o felie:
- ce ochi ai să moară mama!
nu ținea cont
nici de inimă nici de creier:

m-am născut într-o zi de 12 și tot
ce a urmat acestei zile este lipsit de timp și nume