Când aștept
nu știu care din noi doi fuge
prin săbii de ferestre sparte
cu flori de tei între clavicule aprinse
rușinat c-a fost condus fără recurs
până la capătul durerii.

Când taci
aud cum unul din noi doi strigă
că n-a plecat peste jăratec singur
purtînd încrezător în brațe
leșul ultimului tei mult prea ubesc
cusut stângaci cu ață albă.

Eu știu de unde începe teiu-acest
și că nu se mai termină,
tu știi doar unde te sfârșești
neîmplinit în niciun zbor ubesc
nelocuit de nici o tandră vină
a inocentei dăruiri copilărești.

Rostogolind pietre de moară
peste-a mea sevă de izvoare
s-a terminat războiul morilor de vânt.
Capitulând și eu și teiul prea ubesc
ne-alăturăm coloanelor de prizonieri,
vii biciuiți de-un mort grotesc.





Din volumul "Geometrii singulare",
editura Pro Transilvania,
sept. 2003, București