stau rezemat de clădiri și mă întreb dacă un bărbat ca mine
ar putea să se strecoare prin lumina puternică fără
să-și schimbe pielea într-o perdea de scrum sau în miros
de căpșuni. să pășească ușor prin grădina elastică a orașului
o buclă temporală, privită ca o femeie care nu are
nimic de făcut, decât să curgă, să tot curgă pe carnea insensibilă
rece ca un cadran la care ochii se întorc când se termină ceva
un declic al sternului și un nor mic de fum. femeia să se întindă
pe secundele moi, să se iubească la fiecare mișcare iar senzualitatea
ei să nu-mi păteze pielea cu blitzuri otrăvitoare. nicio femeie nu știe
să așeze bărbații din spatele camerei în așa fel încât imaginile
să nu excite pe nimeni. doar ea, ea ar fi prea golașă în orașul acesta
în care forța de muncă e mai mare decât forța de frecare la alunecare
a clădirilor de pe care imaginea ei alăptează adolescenții astenici
ar fi nevinovată cum stă cu sânii strâmbi, zâmbetul naiv și ușor vulgar
doar într-un colț de gură unde saliva iubitului ei rămâne și lucește
ea ar fi nesfârșită, ar ajunge tuturor bărbaților care n-au în portcard
o fotografie la care nu privesc niciodată. sau poate einstein
ar zâmbi într-un colț, satisfăcut că a inventat un mod în care
raporturile universului se schimbă, sunt din ce în ce mai frumoase
dacă știi să mângâi timpul ca un bărbat luminos, magnetic