Simt cum cresc, ca aluatul
frământat cândva de bunica
Îmi cresc lacrimi imense și calde în ochi
și-un zâmbet complet îmi înconjură fața
Coloana vertebrală mi se face infinită
Nu, nu ca a lui Brâncuși,
infinită pentru că nu are nici început –
așa, ca meridianul zero
care nu trece neapărat prin Greenwich
dar întotdeauna prin cei doi poli
și mâinile îmi cresc și se fac Ecuator
de-mi intră tot Pământul în brațe
și aerul pe care îl respir miroase
a pită bine-crescută, scoasă din cuptor
și pusă de bunica să zică Tatăl Nostru
(copil fiind nu pricepeam niciodată
ritmul atât de lent în care
pâinea zice rugăciunea
dar astăzi înțeleg minunea)
și din gândurile multe
îmi cresc azi cuvinte-ndrăznețe
de-mbrățișat fiecare aproape al meu

Ah! Era să uit – piramida.
Să nu mă-nțelegeți greșit –
Piramida o am în suflet
între lacrimi și zâmbet