Mi se făcuse frig și frică
de fiecare fulger, de rafale,
de când nu mai încap, deși sunt mică,
în cușca Faraday a brațelor tale.
Dezbrăcată de ele
aveam nevoie de-o altfel de piele
să mă apere de bune și rele
și de toate umbrele mele
peste care calci nepăsător
ca pe-un covor.
Cotrobăind prin podul casei la bunici
mi-am luat pe mine-o piele de arici
păstrând în țepi descântec de țigani.
Sub ea port carapace de țestoasă
(poate trăiesc așa vreo trei sute de ani).
Voi fi atentă, când mai treci pe-aici
să-mi strivești umbra țepoasă
cu călcâiul lui Ahile
poate așa o să-nveți că -
spre deosebire de iubire -
durerea ca modus vivendi
se spală cu apă sărată
se conjugă o vreme-n tăcere
apoi în trecut
poate-nțelegi,
de la umbra călcată
îmbrăcat în durere
cât ai de pierdut.