Inca ii mai vad,
Caii apelor, cu fiicele noastre incrustate pe trup
aripile lungi de ceara,
intinse peste locul meu permanent insetat,
de unde le urmaresc
trecerea,
chiotele lor infundate,
ce ar trebui sa ne impace pe amandoi,
tu, fata cu coada de peste,
zidita in carne de cal,
eu, hotul generos si trist,
care te asteapta pe marginea cealalta,
dupa cum ti-am mai spus,
aici ploua,
si flori de cires imi intra pe nari,
timpul acesta e pierdut,
si-l infasor in jurul meu,
ca o luntre,
ce te asteapta,
si un hoinar
permanent insetat.

Inca ii mai vad,
o trecere nu se face meditand.