De dimineață în tine era o liniște nesupusă,
O tăcere sălbatică și oarbă ce nu vroia să uite.
ÃŽntr-un colÈ› din tine era un hambar ars;
În jur numai nisip crispat și fântâni otrăvite
Iar lumina, lumina plutea în globuri, în picături
Fără un scop, fără regrete.

Cerul ți l-ai vopsit perfect însă,
În colțul în care era soarele lipsesc
Câteva cărămizi furate, sau poate că
Soarele s-a vrut o gaură neagră în care să intre
totul.

În hambar suntem noi (eu, tu, soldatul necunoscut și cadavrul meu)...
Ne uităm mirați, cu privirile-n flăcări
La oglinda ce zâmbește mortal
La oglinda lichidă în care vedem înaltul adânc.
Ne uităm și ne vedem pe noi, ne uităm și vedem nimic.