Eram doi copii atât de fragili,
Și atât de inocenți.
Dar în inocența noastră am reușit să ne apărăm unul pe altul
Și a trecut peste noi și viscol și furtună,
Și totuși am rămas noi.
Același noi, cei doi copii atât de inocenți,
Eram odată doi copii
Acum nu suntem decât doi batrânei
Ce au ajuns să se mai țină de mână
Tinându-ne de mână am pornit
În orașul acuarelic
Care pare a se dezintegra sub povara ploii
Totul pare a fi atins de ploaie numai noi doi
Cei doi bătrânei copii încă continuăm să ne plimbăm
Având grijă unul de altul ca la început!
Ne oprim și ne așezăm pe o bancă
Hai lasă-ți capul în poala mea
Dar nu imi da niciodata drumul la mână
Mâna mea rece atinsă de ploaia acidă
Încălzește-o și ocrotește-o!
Hai lasă capul așa cum îl las și eu pe al meu
strânge-mă de mână
Și să purcedem spre alte zări
Decăt cele ale orașului acuarelă!