Smocuri albe, vii lumini,
Peste sălcii se ridică,
Cerul prinde rădăcini
Pe o floare de urzică.

Păsărele buimăcite,
Bulversate de emoții,
Se împiedică grăbite
Între vârfurile porții.

Tufele de romaniță
Își revarsă fin, parfumul
Amețind o gărgăriță
Ce-și ștergea de praf costumul.

Florile de păpădie
Se întind și ele-n soare,
Înnodându-și sub bărbie
Panglicile gălbioare.

Două clăi de fân, pereche,
S-au trezit și stau la sfat
Șușotindu-și la ureche
Peste noapte ce-au aflat.

De pe deal coboară-n cercuri
Semănând în juru-i pace,
Un vânt sobru (cel de miercuri)
Îmbrăcat la patru ace.

Sus pe munte-abandonat
Doar un nor lăptos mai șade,
Legănându-se-mbufnat
Între două acolade.

Curge râul, fără maluri,
Fir de dor purtând pe unde
Și oftând în dese valuri
Patimile își ascunde.

Peste toate se coboară,
Filigran de cer albastru,
Dimineața, o fecioară
Învelită-n alabastru.

Printre firele de iarbă
Trece-ncet, abia pășind
(roua zorilor s-o soarbă)
Trup de ceață, vălurind

Iar cu palma-i de zeiță,
Mică, albă, parfumată,
Aur ia, din cobiliță,
Și-nvelește lumea toată.




28 iulie 2003