niciodată nu știam să mă răzvrătesc
să răstorn piesele pe tabla noastră de șah
cu un pas în negru și unul în alb
piesele mele
aveau mai întotdeauna ochii plini de uimire

întotdeauna se găsea câte o femeie de ploaie
să îmi părăsească sahara
din centrul inimii
ca o surpriză
să îți spună că nu acceptă să renunți la regină

tu aveai nebunii confesați
dezlegați de păcate
prin catedrale controversate și prin moschee
caii tăi nărăvași vânturau amintirile

te admiram în turnuri de tăceri fulguite
povestite printre metereze
din umbră în umbră

zile și nopți
însingurau în fâșii resemnate

între o privire neagră și una albă
pionii tăi delirau
înmuguriți de prea multă primăvară

eu aveam pur și simplu un suflet
hașurat hașurat
în lumini și întuneric
la infinit

ca o tablă de șah



05.10.03