dincolo de zidul pufos al orizontului
s-a înecat în cleștar de ceai verde
desperecheatul vârf de triunghi
al inimii.
îi mirosea pulsul a tăcere!
doar rotunjimile îi fâlfâiau departe,
nedestinate,
încurajând ziua de mâine
să moară în somn...
inhibată de asperitățile încordate
ale nimicului de nicăieri
s-a prelins pe marginea vieții
asteptându-și rândul la Judecata de Apoi.

nu pot încercui gândul în schelete mecanice,
și nici din mai multe eu-uri
nu pot să fac un noi...
doar lumina își mai târâie picioarele prin neputință!