Îmi țes în minte cetatea şi refugiul… unde,
Pereții întunecați şi umezi mă vor ascunde
De mine… şi din paradisul destrămat, prin ferestrele rotunde
Doar durerea dragostei pierdute va pătrunde…

Acolo sunt acum… în vise stinse-n noapte ,
Cu ochii de piatră privesc neputincios cum ceața ne desparte
Parcă aud voci care mă strigă, dar sunt ecouri de departe
Care se sparg şi ele şi se sting încet în şoapte…

Sunt chinuit de umbre mai negre ca infernul
Şi de dorul rănit la o aripă…suferința mi-e eternul…
Rugina gândurilor îmi roade clipa şi…în suflet gerul…
Îmi este izvorul de unde-mi nasc deşertul şi misterul.

Din lacrimi, când ochii noştri se-ntâlnesc,
Se nasc dorințe şi suspine ce azi nu mai strivesc…
Neantul sufletelor reci de urletul atât de nebunesc
Al haitelor de lupi ce încolțesc atât de minunatul “te iubesc” !

Lumea se-nvârte-n cercuri şi azi… pe soare…
Este o mică pată neagră care pare…
Că se dizolvă-n cascadele unor râuri imaginare
Pe insule de unde iubirea-ncet dispare…

7 aprilie 2001 Răzvan