Nu știu nici cine sunt, nici ce mă-ncearcă.
O nebuloasă-i în adânc de mine,
O întrebare despre rău și bine,
Un gând puhav de " oare " și de " parcă ".

Neașteptat, m-aplec, străin, pe șine,
Să-mi sfârtece cuvântul într-o zarcă,
În strai curat, să fiu primit în Arcă,
Statornicind oceanele de sine.

Tot măsurând ce am și ce-mi lipsește,
Descopăr punctul, străveziu și cast,
Filtrând lumina care-n noi tânjește.

Mă zbat să-not cu valul în contrast,
Înghit venin, dar punctul izbăvește !
De n-ar fi el, aș fi numai balast.