nu ti-am spus niciodata 'neata,
doar serile ne par infinite,
doar umarul meu te mai cauta...
sunt nopti nenumarate in care te chem,
strigat comun,
sete de scrum
si de fum,
de caii mei,
de turma mea de miei.

fiecare cuvant pe care-l rostesc
poarta cu el o amprenta a ta
caci tind sa cred ca m-am imbolnavit,
de tine, de un zambet al tau,
de dragostea noastra spre care ard,
cu flacari mov, cu scrum violet,
cu sens, fara sens, ascuns in tine.

fiecare arcuire a ochiului meu
iti apartine,
si te tot caut spre infinit,
si te tot port cu mine,
in buzunarul drept, imens,
spre lacrimi largi de asfintit...
imi esti sa-ti fiu si doar pe tine
te mai chem din nemurire,
te mai chem din scarba mea de a trai...

mi-ai spus:
"chiar infinit?
chiar opt intors? tu, pentru mine?"
nu te-am mintit;
eu nu mint cat nu sunt cal
si n-am copite de granit,
si nu urasc imens un cantec de fluturi
cat imi esti, cat te vreau...

ti-am spus:
"nu ma cunosc,
cuvintele mele sunt straine de mine -
nu ma cauta in cuvintele mele,
nu ma cauta...
te caut eu,
eu voi sa te gasesc cand doarme noapte
si dimineata mi-aminteste de noi doi,
de lacrimi verzi in camp de miei,
de stanescu, de stanescu,
de poeme ce nu-mi sunt..."

doar umarul meu te mai cauta,
doar serile ne par infinite:
nu ti-am spus niciodata 'neata...