de la o vreme rămâneam în urmă
cuprinsă de somn în spațiul alb dintre două invazii

în surdina visului
tropotul cailor devenea un ecou perimat
și nu mi-era frică

din ce în ce mai aproape
mă fascinau cărăbușii întorși din secretele iernii
un sentiment de rouă
acoperind literele

mă surprindea degetul îngerilor
muiat în lacrima pamantului
o încercare de a cunoaște iubirea fără aripi,
zborul fără aripi,
aripa fără aripi, fără aripă

gândeam că de acum
nimeni nu ne va mai chema la război
rămași in urmă într-un spațiu alb
cuprinși de somn
cu păsări crescute în suflet