Ascunzând începuturile,
am învățat despre fiecare anotimp în parte.
Nu pricepeam de ce uneori mi se închid ochii
atât de adânc; la fiecare revenire
mutam frunzele, un ram sau două
mai la dreapta;

apoi, iarna, niciodată nu-mi mai aminteam...
auzeam doar pași strivindu-mă-n
mințile crescute pe trepte de lemn putred; până când?

Până când ploaia va mai șterge orice urmă din mersul meu
cu privirea apăsată în cenușă?
Eu doar încerc să calc atentă deasupra gândurilor altora,
ca nu cumva să le cuprind palmele fragede
sub nepăsarea, voită sau nevoită, a pașilor mei înlacrimați;

prin trupurile goale uitate în pământul fără aripi
trec oameni, fără direcție, fără zbor;
cine mai știe daca vin ori dacă pleacă?!