Șarpele Evei mărul i-a întins
eram un arbore prea blând atunci,
crescut-au nori prin crengile prea lungi,
si-n gheața nemișcării m-au cuprins.

Din veac, melancolii cu gust dulceag
năvală dau în gândul meu, s-or duce,
se pregatesc în ierburi să m-arunce,
o Evă, două Eve, fitofag.

Uitate-mi par, dar versul lor mă doare,
vaiet prelung îl calc și plâng apoi,
le-am părăsit ca flori de oarecare.

Albastre nemuriri în sânii goi
in ceruri si parfumuri fiecare
m-au răstignit și m-au legat de ploi.