Tu, care nu m-ai văzut niciodată plîngînd,
Tu, care n-ai ucis niciodată,
Te-ndepărtezi ca lumina topindu-se blînd
Din nevăzut murmurînd: Niciodată!


Niciodată mai trist, niciodată mai blînd!
Ca frunza de plop luminînd retezată
Sub bocancul cazon al acestui orînd:
Niciodată, nicicînd, nicăieri, niciodată.

Edgar Poe, histrionul, de m-ar prinde furînd
Acest fir de cenușă curată,
I-aș șopti, ca și ție, acuma, plîngînd:
De ce tu, de ce eu, nicăieri, niciodată?

Vei mai fi, vei mai sta, într-o baltă de rînd,
Nufăr alb încrustînd o erată
A obștescului mîl, pînă cînd, pînă cînd
Va-nceta acest muget, acest plîns: Niciodată.