Libertatea mea este ceea ce căutați,
Lipsa de păcate și de prejudecăți.

Singurătatea, din adâncuri, m-a chemat
Și nu presupusa voastră cădere în păcat.
Doar eu sunt cel ce vă poate înțelege,
Căci și eu am fost cândva un intrus.
Știu ce înseamnă a fi veșnic exclus
Prin cuvinte ce trebuie privite doar ca lege.

Nu prin sânge, ci prin fire de voi mă leg,
El v-a creat însă eu v-am șlefuit;
Când El v-a izgonit cine v-a primit?!
Am înțeles că și dintr-un cheag,
Pot face din nou o inimă să bată,
Dacă-i ofer tot ce și-a dorit vreodată.

Credința s-a clădit numai pe durere,
Chiar nu simțiți că altceva sufletul vă cere?!
Eu sunt partea ce încă-n viitor mai speră,
El pentru mine fiind o simplă iluzie neagră.
V-am auzit tânjind după un nou seamăn,
Aici ne apropiem, prin ceea ce nu cunoaștem!

Vai de cei ce văd în mine doar ispită,
Fiindcă nu știu că nu de mine a fost creată,
De fapt la fel ca și lumea toată…
În mâna Lui am ajuns doar o unealtă,
Astfel încât voi să fiți între ciocan și nicovală
Imprimându-vă mereu o credință goală.

Nu vreau nicicum să vă simțiți trădați,
Să vă fie teamă că…vă vor fur de-al vostru cer,
Sau cine știe de ce idealuri ce par că nu pier;
Doar vă întind acum, ca și în alte dăți,
Ochii liberi prin care să vedeți,
Apoi, tot singuri, idealul să nu-l mai alegeți.

A fost oare o mai mare ispită,
Decât una ce este perfectă?