Mă simt ca un pârâu care tocmai curge dintr-un anotip într-altul. Izvorând din trecut, o parte din el curge, bucurând vara. Însă dacă ai fi într-o bărcuță cu două vâsle, râul te-ar purta într-o lume necunoscută, într-un anotimp neauzit, unde ploaia ar veni desculță, furișându-se în spatele tău, ca sa-ți atingă umerii... "Să mă explic", ți-ar zice ploaia. "Apar doar când ai fi obosit. Doar când razele de soare te-ar deranja. Și doar când norii ți-ar părea mult prea întunecați. Noaptea, aș ploua cu mii de stele, doar ca să-ți aflu multele dorinți. Iar ziua? Și cea mai mică adiere de iubire ți-ar tăia respirația. Aș fi întreaga fericire-a ta de pe pamant. Uneori aș glumi cu tine: m-aș preface într-o furtună așa de năpraznică, încât întreaga-ți lume s-ar cutremura; dar mai apoi, m-aș risipi în soare și-atunci ți-ai aminti poznașul curcubeu ce te-a lăsat făr' de cuvinte întâia oară când ai crezut în pro-mis-iunea Lui."

Însă azi bărcuța a rămas fără de vâsle. Posibil că oamenii ce-odată rămâneau nespus de încântați de lucruri mici, acum visează infinitele oceane, cu-ale lor corăbii. Dar hei, pescari, la ce bun visurile voastre-n alb și negru? Nu știți că doar pârâurile mici vă fac să visați o lume în color, în care inimile voastre gustă încântarea de pe chipul luminos al Domnului?

(Delia Ozarchevici, 8 iulie 2008)