De câte ori și pe cât de mulți oameni a pus pe gânduri un copac obișnuit, pe lângă care în mod normal trecem neatenți? Fă o încercare seara, când până și greierii răsuflă ușurați după căldura de peste zi, cântând o serenadă în grup.
Ia-ți osteneala, stai jos și uită-te la fenomenala apariție luminată de lună, așa cum nălucește conturul miilor de frunze în aparent dezorganizata pădure de crengi, privirea-ți percepând-o ca pe un tot unitar. N-ai crede că există trunchi, ramuri groase, iar rădăcina cade complet în uitare. Numai la coroană te uiți și la răspândirea binevoitor ocrotitoare a cerului înstelat de deasupra ta; nu există plapumă mai sigură pentru un copac.
Nici chiar pe timp de noapte când absorbția de lumină este înlocuită cu emitere de dioxid de carbon.
Cort presărat cu milioane de stele, până și norii au fugit. Deși e noapte, simți totuși cât se poate de limpede că nu au nici urmă în noaptea sufocantă, când apa râului este mai caldă decât în timpul zilei; nicăieri nu există felinare mai estetice.
”Șefa”, mare cât o farfurie întinsă, doar își imaginează că este stăpână fiind, comparativ cu majoritatea – chiar și față de cele minuscule, abia pâlpâitoare –, de milioane de ori mai mică. Și poate uneori chiar conștientizează acest lucru, de aceea își schimbă forma de patru ori pe lună. Însă copacul, aceast purtător ideal de stele se contopește întelept în copia terestră a macrocosmosului. Finit, iar nu infinit, înmagazinează nenumărate frunze, noaptea asemănătoare stelelelor, și cu o infinită înțelepciune se învelește cu finitul zis infinit.