Viața nu așteaptă. Lumea înseamnă viteză, reacție. Nu-ți mai exagera fiecare emoție, nu te mai limita sentimental la „Vai, cât de greu este”! Au inventat alții roata. Ceilalți se vor plânge și pentru nimicul ce-l fac și pentru nimicul ce sunt. Le va fi greu să respire, să învețe, să evolueze. Aici nu se aplică darwinismul deoarece nu este ascunsă nicăieri o lege de limitare. Toți au posibilitatea, toți pot. Unii sunt doar obosiți, nu împiedicați de condiția umană.


Unii o vor accepta bătând din palme, aplaudând frenetic nebunul care nu mai poate. Restul vor zâmbi fără zgomot și vor gândi „Chapeau!” pentru cei care trag, cei care împing, cei care vor învârti roata fără să-și smulgă părul din cap plângând că numai pentru ei cercul este pătrat.



Discurs pe marginea patului. Cafeaua arde, portocalele se usucă, biscuiții crăpau singuri exilați de letargie. Dimineața coafau lumea. Vorbeau despre miezul problemelor, scuipau semințele serii. Îmbătați de cearșaful răcoros și plopul aplecat de spate, erau convinși că lumea era așa cum o vedeau: coafată.


Așa eram noi. Eram copii până când nu ne-am mai cunoscut. Visam, iubeam și simțeam că oamenii sunt urâți din motive întemeiate. Apoi ea mi-a arătat că pot să urăsc și gratuit. Am învățat, prea târziu pentru ea, că sufletul boem pe care-l purta în bagaje și nu-l despacheta decât în ultima seară, înainte de următorul tren, era o amintire a copilului. Vorbea despre lume cu o lejeritate pe care nu am mai întâlnit-o. Simțea oamenii prin fiecare por și îi așeza, cuminte, în bagajul de mână. În zgomotul huruit al trenului, scotea unul și și-l punea peste cămașă, să nu-și acopere picioarele.


Picioarele o duceau unde simțea ea, sufletul era de împrumut și simțea pentru cei pe care îi purta. Când termina, se despărțea de ei, lăsându-i în urmă cu regret, așa cum și-a abandonat și jucăriile din copilărie. Ea rămânea cu sufletul boem în bagaje, intact și resemnat, ceilalți se transformau ca și când ar fi văzut întreaga lume și toate temerile ei...



Fragment.