îl pot vedea și auzi la orice oră din zi sau noapte, e suficient să închid ochii, haina aia peticită la coate și în dreptul buzunarului din dreapta, unde ținea cheia de la „chimniță”, raiații ăia maro acum, cine știe ce culoare or fi avut când au fost noi... ca de fiecare dată s-a uitat grijuliu spre mine și m-a întrebat dacă sunt gata. era patru și jumătate, dimineața. „o țâră” târziu... am ieșit din sat și am mers cam un sfert de oră, după care am intrat într-o pădure tânără, pe urmele unui car. acolo, nu am mers mult prin pădure, s-a întâmplat. câinele, un ciobănesc alb, încă viu, dar plin de sânge, chelălăia de m-a apucat spaima și mila și nici eu nu mai știu ce era în sufletul meu! el s-a întors spre mine și mi-a atins umărul, nu am înțeles dacă a încercat să mă mângâie sau o fi vrut să mă împingă, să o iau la fugă printre copacii tineri... m-a mirat însă zâmbetul de pe fața lui... a luat apoi sapa și a început să lovească bietul animal până s-a făcut cea mai tristă liniște în care mi-a fost dat vreodată să trăiesc. nu-l mai puteam ajuta să se facă bine? am întrebat atât de încet, încât am fost sigur că nici nu au reușit vorbele să-mi iese pe gură... dă-l dracului de câne, mi-a răspuns. hai, să merem că-i târziu. nen’to trăian o ajuns. hai, să merem! așa a fost și moartea lui, mai târziu, după vreo cinșpe ani.