Închipuie-ți că te-ai trezit în obscuritate, având cu tine conștiința și rațiunea de a ști..., fiindcă exiști, simțind ceva diferit de ceea ce credeai..., într-o beznă mai întunecată decât cel mai negru gând pe care ți l-ai putea plăsmui...

Imaginează-ți liniștea cu o densitate asemănătoare, o lipsă totală de orice, mai puțin de tine însuți, fără posibilitatea vreunei mișcări, fără simțuri..., un fel de plutire într-un vid, fără nimic..., fără voința de a suporta altceva decât propria indignare..., fără dreptul de-a sfârși, fiindcă ești veșnic, și altcineva sau altceva decide atunci în locul tău, fără a ști dacă totul se întâmplă pentru un minut sau o eternitate...

Infernul, dacă l-ai trăi, ai privi lumina cu o acceptare necondiționată, încărcată cu speranță, cu forme și culori, cu trăiri nesfârșite îndestulate cu iubirea de a fi, fără ură și dezamăgire, fără încercarea de a înțelege un neant cu omnisciența fudulă a unui înfumurat ce oferă răspunsuri lipsite de finalitate, creându-și singur paranoia..., fără curajul de a căuta ambiguități, întrebându-te de ce ți se întâmplă ceea ce ți se întâmplă, cercetând și căutând mereu răspunsul „potrivit”.

Mai rămâne să-ți spui: gândește, iubește și iartă, nu te împovăra și învinovăți, realitatea ar trebui să îngăduie calmului tău un unic chip de a cerceta inteligent ceea ce ești în lumină orbitoare, observând cum ebluisarea se transformă progresiv într-o nouă vedere ce capătă consistența ce se îngrijește de felul în care o percepi, iar atunci ceea ce privești te privește, depinde cât de mult îți dorești să știi ceea ce devii...