Într-un regat îndepărtat, trăia o oglindă fermecată. Dar spre deosebire de celelalte oglinzi, ea nu reflecta doar formele lucrurilor, ci și simțirea lor.
La început, oglinda nu înțelegea acest dar. Îi vedea pe oameni trecând, îi observa fețele, dar nu simțea nimic. Era ca o carte cu poze frumoase, dar fără poveste.
Într-o zi, un bătrân înțelept se opri în fața ei. În loc să-și vadă reflexia, el spuse blând: "O, oglindă, ochii tăi strălucesc, dar inima ta tace. Ai ochi să vezi, dar nu ai inima să simți."
Atunci oglinda începu să plângă. Și în lacrimile ei se născu o minune: începu să vadă dincolo de fețe, să simtă dincolo de aparențe.
Un copil veni plângând - ea îi văzu jucăria pierdută ca o stea căzută în inima lui.
O femeie trecu cu privirea tristă - ea zări inima ei plină de amintiri ca un ciorchine de struguri.
Un om sărac se uită în ea - și văzu mândria lui curată ca zăpada pe munți.
Astfel, oglinda învăța treptat cel mai mare secret: când privești cu adevărat, nu mai vezi doar cu ochii, ci și cu inima. Și tot ce atingi cu inima primește sens, iar tu devii o parte din taina lumii.
Și așa, oglinda înțelese că adevărata vedere nu e cu ochii, ci cu sufletul. Căci ochii văd doar ce e în față, dar inima simte ceea ce poate fi - iubirea din singurătate, speranța din disperare, frumusețea din durere.
Aceasta e povestea cum o oglindă a învățat să simtă - și cum, făcând aceasta, a dăruit sens întregii lumi.