Zgomotele aruncă deoparte eforturile de împăcare. Primul efort zace chircit sub picioarele câinelui. Icnește, supărat pe de o parte, întristat și obosit pe de altă parte. Și-a încheiat misiunea, se pare. În mintea lui se învălmășesc o mie și una de proiecte… „dacă aș fi …” , „dacă s-ar fi …”, „dacă mi s-ar …” … Chinuit de proiecții, adoarme. Câinele simți căldura învăluindu-l treptat și își lăsă încetișor capul pe labele din față, adormind împreună efortul. Al doilea efort suspină a durere, sacadat, de trei ori prelung, o dată scurt, încă o dată scurt, încă o dată scurt, iar de trei ori prelung. Parcă ar striga după ajutor. Îi caut poziția după urechea care-l aude. Eu îl aud în dreapta mea, parcă sub masă, deși nu-l văd. Alte urechi ar putea să-l audă strâmb. Spre stânga, lateral, un pic în spate… Îl caut din ochi, fără să mișc. Altă pereche de ochi îl caută, de asemenea, fără mișcare. Aerul dintre noi rămâne dens, grosolan, nesinchisit. Privirile cad asupra aceluiași punct. Nu se vede nimic, și auzul ne joacă feste. Semnalele obosesc, sunt mai rare, mai încete și mai puțin deslușite. Gata, nu se mai aude nimic. Credem, împreună, că a murit. Brusc, mă simt învolburată de o teamă… de un tremur al morții. Zgomotele continuă: ciripeli, motoare ambalate, frâne de mașini, țipetele copilului vecin, respirații, căderea picăturilor de apă în cadă, pași care urcă scări, vântul care sucește frunze, lampa bălăngănindu-și căutarea punctului de echilibru, lătrături de câini vagabonzi în depărtare, sunetul telefonului apelat fără izbândă, bubuiturile înfundate ale liftului în continuă mișcare…