Ai observat? Diminețile sunt mai reci și nici soarele nu-ți mai ajunge la tâmplă. Poate așa o să albești mai puțin, adăugase zâmbind. Vorbea cu părul vraiște în ochi. Niciodată nu am știut cum făcea asta. Și-mi aminteam zilele în care visam să mi se odihnească pe umăr. Ai vrea tu!, râdea atunci de mine.

În mijlocul camerei creșteau insule de tăcere. Între ele aruncam punți de priviri și era îndeajuns. Fotoliul maron pe care stătuse aseară, acum era albastru. Ieri dimineață fusese crem.

N-a mai venit Fardad, prințesa ta persană, îmi spuse. Nu, și am așteptat-o atât! Nu m-a auzit. Ai văzut, i-aș fi dat bucuros o bucată din mine. Nu-i nimic, mi-a spus, împingându-mă cu degetul în tâmplă, așa am să te pot păstra întreg.

Eu îi beam culorile fericirii din ochi.