Este povestea unui spiriduș foarte foarte mic care credea că într-o bună zi va atinge stelele cele mai îndepărtate. Noapte de noapte, le urmărea pe cele căzătoare și se ruga ca măcar una dintre ele să cadă în apropierea lui pentru a putea afla secretul lor. Nu-și explica cum de stateau ele cocoțate de ea, dacă erau agățate de colțurile cometelor care nu se grăbeau nicăieri. Sau dacă erau susținute de un par invizibil pentru spiriduși. Desigur că îi treceau nenumărate idei prin mintea lui foarte foarte mititică, dar nu știa cum să-și imagineze. Deși nu fantezia era cea care îi lipsea, ci aripile pentru a ajunge la cer și curajul de a crede în steaua care îi va șopti cândva taina lor. Într-o seară, spiridușul nostru foarte foarte mic a urcat pe aceeași colină din vârful căreia obișnuia să urmărească spectacolul luminilor albe. S-a auzit un strigăt de groază și de dezamăgire care a trezit și cea mai surdă bufniță din pădure. Pe cer nu era nicio stea. Toate dispăruseră, iar spiridușul nostru foarte foarte mic nu reușea să-și dea seama cum de se întâmplase una ca asta. Se urcă în bătrânul stejar care râdea de el de fiecare dată când îl vedea cum zorile își făceau simțită prezența atunci când el admira luminile pierdute ale nopții. Nici din vârful lui nu văzu nimic. Nici măcar luna nu se distingea în întunericul de lângă el. Își spuse că în seara următoare stelele vor apărea și că va putea iarăși să viseze frumos. Însă nu s-a întâmplat nimic. Spre sfârșitul verii, realizase că ochii îndepărtați ai universului nu-l vor mai privi niciodată. Nu a crezut în visul lui foarte foarte mic.... Oare ce s-a petrecut?