De plictiseală, sau poate din milă, Ovidiu mai varsă o lacrimă.
Eu nu mai am lacrimi. Le-am pierdut pe toate într-o zi de mai când te priveam, asistând fără vlagă la despărțire, sperând copilărește că-i doar o glumă proastă, așteptând să te întorci cu toate lanțurile rupte, să râzi, să-mi zici c-ai mințit.
Le-am mai pierdut o dată apoi și, de-atunci, cu fiecare ocazie ce mi s-a ivit. Așa-mi pierd eu lacrimile ori de câte ori aștept, inutil, să te aflu pe tine...

Sticla așezată cuminte pe masă (o luasem să fie, dacă te-ai fi întors așa, deodată, însetat, de la drum lung) mă îmbie să sorb cât o lacrimă. Îi spun nu mulțumesc, ăsta-i viciu curat. Și la ce-ar folosi? În lipsa ta, până și vinul acesta dulce-i amar. Știu bine lecția – gustul tuturor lucrurilor este ireversibil legat de cel alături de care le guști.

Să vezi...Sentimentele mi s-au îmbătat. Mă răstesc la ele și le trimit la plimbare. Dar, amețite cum sunt, nu cunosc decât drumul către tine, când drept, când întortocheat, dar fără întoarcere. Le spun să-și ia bilet de tren, de avion, ori să facă autostopul până la prima haltă fără buruieni, dar ți-ai găsit!
Zic bine, faceți-vă de cap, zănaticelor, dar să nu vă prind că vă întoarceți să-mi mai bântuiți sufletul. Mi-au râs în nas, cu argumentul suprem cum că ar face parte din mine, că le-am creat și nu mai pot să le ucid. Așa că nu mă mai ocup de ele deocamdată.
Mă gândesc mai bine cum să inventez un alt sistem de măsură pentru distanță și timp. Și nu numai.
Nu ține! La fizică nu mă pricep. Nici la muzică. Nu știu să stăpânesc o orchestră care-mi cântă, din toate instrumentele, în toate tonurile și gamele posibile, numele tău.
Toamna îmi face cu ochiul printr-un geam spart prin care priveam, mințindu-mă frumos – va mai veni o vară. Nu îndrăznesc s-o întreb la ce bun?

Și-atunci îmi iau dorul și mă furișez într-o amintire cât o lacrimă.