De ce mă uit în sus atunci când mă gândesc la el? De ce atunci când îi mulțumesc mă uit tot în sus, atâta timp cât știu că Dumnezeu este în mine, în tine, în noi toți și în ceea ce ne înconjoară? De ce nu mă uit în jur? De ce nu mă uit în spate sau în față? Dacă m-aș uita în jos, ar fi și acolo.
Mă uit în sus totuși… pentru că sunt nostalgic după locul din care am “căzut”. Pentru că simt că pot atinge “luminița” din interiorul meu doar ridicându-mă. Luminița din mine nu are nevoie de mine, dar eu tânjesc după ea. Eu am nevoie să fiu ea. Și nu voi putea atâta timp cât sunt doar eu. Când voi putea scăpa de mine, voi atinge lumina care sclipește în interiorul meu, mă voi putea ridica până ce vom fi un tot.

Așa am descoperit că îmi sunt cel mai mare dușman. Nimeni nu mă poate învinge atât de ușor pe cât mă înving eu în fiecare zi. Cu gesturi, gânduri sau sentimente, mă dobor nemilos în hăuri cât mai adânci, cât mai departe de sclipirea din mine. Trebuie să mă ridic zilnic, obosit de luptă și să mă atac din nou fără încetare. Câteodată reușesc să câștig puțin teren, dar de cele mai multe ori sunt secerat înainte să apuc să fac primul gest. Este cumplit să te lupți cu un dușman care îți cunoaște dinainte toate mișcările. Este un război pierdut din start. În încleștarea cu mine, urc, cobor, mă mișc haotic, însă drumul spre luminița din mine trebuie să fie drept și sigur. Alunec necontenit de pe acest drum atâta timp cât trăiesc în eschive, atacuri, contraatacuri și apărări.

Obosit și plictisit de atâta luptă, am hotărât să discut cu dușmanul meu. L-am invitat politicos și sincer la masa tratativelor, iar el a acceptat, pentru că și în el sclipește aceeași luminiță. I-am propus să renunțăm la întrecerea dintre noi, la competiția care ne-a învrăjbit și să ne aliem. I-am arătat avantajele. După atâta antrenament în comun, ne știm atât de bine punctele slabe și atuurile… Atunci când rămâne descoperit, voi fi eu acolo să-l acopăr, atunci când eu nu știu să fac față, el sigur va avea o strategie mai bună. I s-a părut o idee interesantă mai ales că de când se știe, nu a făcut altceva decât să fie împotrivă și nu știe care este senzația atunci când colaborezi. Realizez cât de mult semănăm și cât de diferiți suntem…

Stând și rumegând planul împreună, am descoperit ce mult ne putem completa. Nici unul dintre noi nu bănuia cât pierdeam războindu-ne prostește, când și așa, este destul de greu să mergi pe cărarea îngustă ce duce la sclipirea din interior. Luptându-ne tot timpul, nici nu mai aveam vreme să vedem celelalte piedici, care profitau de pe urma ostilității dintre noi. Acum este mult mai simplu. El are flancul drept, eu flancul stâng și înaintăm cu un pas sigur și constant, doborând cu zâmbetul pe buze piedicile, una după cealaltă.

În față, luminița devine în fiecare zi, din ce în ce mai strălucitoare.