Pic, pic, pic... hm, ploua!
În fond ploaia e un fenomen natural absolut normal... normal, ce e normalul? Normal ar fi sa-mi vad de treaba mea, sa continui sa termin cartea asta de citit si... sa sfidez ploaia.
Pic, pic, pic... si totusi ploua. Atât de naiv si de trist, cu patima si cu durere, încât îmi vine sa ma eliberez de cusca si de îngustimea acestui geam afurisit, si sa privesc în sus, sa vad ce fiinta atât de stranie si de melancolica îsi varsa lacrimile cu nerusinare asupra geamului meu. Nu, nu cutez nici macar sa deschid geamul, simt ca as deranja aceste lichide fiinte, le-as întrerupe activitatea. E vremea lor afara, nu a mea care stau aici la caldurica sub un banal acoperis. Au dreptul sa existe, la urma urmei... la fel ca si mine.
Pic, pic, pic... as vrea sa fiu o picatura, una asa de mica, încât lumea nici sa nu ma sesizeze, sa fiu doar eu cu gândurile mele... gândurile mele toate concentrate într-o singura entitate redusa ca dimensiune si care nu face altceva decât sa existe si sa pluteasca. Ma uit la mine... sunt atât de mare si de inundata de gânduri care exista în fiinta mea asemenea picaturilor de ploaie. Sunt mari, limpezi si plutesc deasupra la tot, îsi traiesc vremea cu o intensitate uimitoare si apoi la fel de repede... dispar.
Hm, ciudat... acum exista, iar dupa un moment dispar... ca mine de altfel.