Acolo unde marea se luptă cu cerul, acolo unde păsările au doar aripi să zboare, acolo unde îngerii nu pot cădea în păcat … acolo e tăramul veșnicilor vii și-al sufletelor albe … Amestec de lumină și umbre calzi, dans etern de zâmbete și lacrimi vii, meleag feeric al scânteielor de vis …

Acolo … acolo, pe o stâncă ascunsă-n nori și stele, un chip neprihănit își ascunde ochii … o gingașă copilă ce fuge după lună … Chip înlăcrimat privește-n soare zi de zi … sau nu privește; se ascunde după fire de viață și căi de lumină, iar soarele plânge cu lacrimi de mândrie; se simte mort, întunecat și rece, fugind după un chip angelic ce-l urăște …

Dar noaptea se înalță printre valuri și-nghite soarele, îl strânge într-un sipet până moare somnul … Noaptea e neagră, noaptea e rece, noaptea e "multă" și sinistră … Dar noaptea înseamnă lună, iar luna e tărâm al fericirii, meleag al frumuseții veșnice și taină a zâmbetului ce învie …

Pe stânca rece, ea privește-n mare și lacrimi, în zbor, devin păsări albe și cântec de dor … Privește-n mare și-și zărește ochii printre valuri, purtați pe umeri de sirenă … Și mii de pești descriu un zâmbet în al lor joc cu stropii …
Privește-n mare. Ea. În mare …

În mare, ea simte o moarte placută … În mare, lângă ea, plutește luna … Căci doar în mare o poate avea aproape … Pe valuri, sunt mereu împreună … ea și luna … ar vrea să o îmbrățișeze, dar îi este frică să n-o sperie … ar vrea să o atingă, dar îi este frică să n-o zgârie …

Și noaptea trece. Așa. Dintr-o dată. Ea se trezește brusc și caută luna pe mare, lângă ea … Se sperie, plânge și cade în mare; de ce noaptea fuge de ea? De ce fuge ea de soare?

În fiecare dimineață, un trup inundă marea, iar stânca rămâne pustie … În fiecare dimineață, își spală sufletul în mare și-apoi se întoarce pe stâncă …

Iar noaptea, din picături de lacrimi, durere și zâmbete nocturne, se colorează-n mare o pânză aurită … Plutește pe valuri, sfidează finitul …

Ea nu va muri niciodată. Niciodată. Căci moartea ei înghite marea, cerul și uscatul …