Lacul gîndurilor

Vin des aici, pe marginea lacului din sufletul meu, însetat să-i sorb liniștea și să-mi odihnesc privirea pe luciul lui în care se ghicește unda unei adieri de vînt promise de toamna.
Adîncul lui întunecat mă atrage ca un magnet și mă face sa mă apropii de marginea lui; sunt atît de aproape încît as putea sa mă ud pe gînduri. Lipsa unei picături care sa rezoneze în inima mea e atît de dureroasă, încît simt nevoia sa arunc o piatra, să-l provoc, să-i rup tăcerea misterioasă și apăsătoare.
O frunza de salcie plutește în derivă; nici nu știu ce o pune în mișcare! Pentru o secundă cred că e chiar nevoia de animație din sufletul meu. În fond, la ce bun atîta pace dacă nu se mișcă nimic? Parcă statornicia își pierde sensul dacă nu mai are cu ce să fie comparată… și pînă la urmă cum ne dăm seama că nu se mișcă nimic dacă nu putem să luăm în calcul un punct de referință?…
Hmmm calcul… referință … punct. Cîtă agitație în capul meu!
Ahh! Uite că se mișcă ceva! Un nor, oglindit în lac a plecat sa urmărească frunza de salcie arămie… și după el umbra soarelui prelungă și roșiatică, scurgându-se ca un șuvoi menit să inece orizontul.
Albastrul cerului se amestecă cu roșu umbrei soarelui ca acuarela pe șevaletul divin, iar întunecimea lacului se pătează de cerul albastru-roșiatic purpuriu-cenușiu, dizolvându-se zgomotos și strident în întunericul profunzimilor sale.
Gata: A devenit totul prea violent pentru nevoia mea de nerostit, negîndit, nevăzut și neauzit. Putem să o luăm de la capăt? … dar as vrea sa facem o pauza mai întîi!

â ș ă