Dimineața aceasta este ca o pădure deasă; mi se arată imensă, aruncându-și verdele sclipitor, până aici, lângă picioarele mele, încrucișate sub mine; o cruce a indeciziei, un kilometraj al nemișcării, un stigmat al abandonului.
„Până aici!” îmi spun, încercând să-mi privesc fața în ochiul fierbinte al ceștii de cafea. Suflu în lichidul întunecat ca ochii aceia negrii să poată văluri. Simt o călătorie ce se apropie tiptil de masa mea scundă și-mi șoptește cu glas răgușit: „ Călătorești îmbarcat la bordul unei frunze bătrâne, pe un lac ale cărui țărmuri le poți vedea cu claritate, dar ale căror nisipuri calde, tu nu le vei putea călca niciodată. Marinarule! Marinarule! Fii fantoma propriei tale corăbii! Doar așa vei putea dura cât lumea!”. Scot ochii din ceașca de cafea, hotărât fiind să fac puțină mișcare, așa că îmi plimb privirile peste pereți; pereții aceștia sunt curtea interioară a sufletului meu; locuim împreună de mult timp, însă numai eu plătesc chirie; cam piperată, e drept, m-am revoltat de câteva ori, totuși, mereu am ajuns la concluzia că n-ar fi corect să plătescă și ei, pentru că pereții mei sunt bolnavi, au certificat de handicap – spațiu ermetic de gradul II -, așa că nu sunt decât eu, singurul în stare ca să ne hrănească pe toți. În fiecare dimineață mă trezesc devreme, îmi rabatez bătrâna bicicletă a indeciziei și străbat în tăcere, poteca șerpuită, până sus pe deal, unde în bătaia soarelui strălucește pădurea deasă și verde. Culeg cât de mulți bureți pot și mă întorc în grabă să-mi hrănesc pereții nesătui, care de la zi la zi devin tot mai hulpavi și mai groși. Și cu cât devin ei mai groși, pe atât mă subțiez eu mai mult. După ce i-am săturat bine și adorm liniștiți unul în brațele celuilalt, las totul în urmă, într-o dezordine de nedescris și mă duc să mă plimb cu frunza pe lac.

„Marinarule! Marinarule!
Cântecul tău plutește peste nesfârșirea apelor
revărsate-n ochiul blând al Lunii,
tu, fantoma corabiei bătrâne,
călătorind tăcut și trist
în larg.”