De ce oare atunci când credeam că m-am liniștit, disperarea își arată colții?
Într-o zi am stat de vorbă cu Doamna! Doamna Morții! Dar mi-am spus că sunt prea lașă ca să-mi iau viața....
- Nu-ți trebuie curaj să mori ci curaj să TRÃIEȘTI, mi-a spus ea zâmbind cu buzele albe și înghețate. Mușcă viața! Rupe o bucată din ea așa cum faci cu mărul... Da! Mărul acela al Evei.... Trebuie să-i simți savoarea curgându-ți pe gât și intrând în inimă prin pielea încinsă de mângâieri meschine.
A plecat lăsând în urmă o dâră subțire de fum;
N-a vrut să mă ia cu ea... Avea alte planuri cu mine...
Și eu... mi-am reluat traiul; m-a lăsat să mă târăsc cu unduiri reci de șarpe prin mocirla destinului. Să-mi învelesc trupul în cercuri de fum; să - mi aprind o țigară și să-i privesc arderea în cenușiul dimineții de iarnă.

Mocirla în care trăim ne murdărește treptat, dar nu ne putem desprinde, ne afundăm tot mai mult, agățându-ne unii de alții zdrobindu-i pe cei slabi, lovindu-ne pe noi.

Mă întreb dacă Doamna Morții mi-a luat sufletul atunci când a plecat.
- Nuuuuu se aude un suflu ca un ecou.
- A! Deci ești prin zonă, mă pândești! Așteaptă, tu!
- Să mori însemnă să dormi, Atunci de ce se împotrivește lumea morții.... ? mă întreabă ecoul.
- Nu știu, dar acesta-i un citat vechi Doamnă! Și eu am de gând să trăiesc. Și-am să-mi spun rugăciunea.

O rugăciune puternică către cel mai puternic:

Ocrotește-mi Doamne pașii pe cărarea destinului. Pune-ți mâna TA puternică pe umeri, atunci când durerea mă v-a copleși. Adu-mi VIAÞÃ în viața mea.