pianul mă strânge în el ca un mut care plânge
mi-e plină gura de vorbe dar dacă aș încerca să le scuip aș cânta
aș rupe liniștea ea ar sângera ca un himen
și niciodată nu mi-ar mai trece vina
de a fi cea care dezvirginează tăcerea

port rochia de mireasă în autobusul 14
e un loc liber lângă șofer
la capăt de linie este o pădure
cobor și mă mărit acolo
mirele meu e îngropat la rădăcina unui stejar


dimineața mă găsește născând
așa a fost dintotdeauna
te-am reclădit dimineața din ruine onirice

o catedrală își încearcă orga în timpanul meu rupt
ai strigat și nu te-am auzit
o catedrală s-a închis în mine cu tot cerul
nimeni nu se rogă acum
Dumnezeu numără oi și adoarme

am încercat să deschid pumnul ca să-ți dau drumul
în palmă era numai sânge și un M de la moarte
pe care se spune că-l purtăm toți


trebuia să mă transform în ceva
dar nu știu în ce

aleea e din piatră cubică
strâng mânerele cauciucate și simt respirația drumului de sub noi
pădurea se înclină sub păsările de noapte
apoi tresaltă ca un căpcăun adormit

poți să spui că mi-am imaginat toate acestea
un orb m-a atins ca pe câinele său
a zâmbit

e o pace în toate.