cândva fericirea mea era o casă
albă și veselă
parcă toți prietenii mei stăteau
frunte lângă frunte
mă priveau cu ochii ăia mari
în care se oglindea cerul
și-mi zâmbeau cu gurile până la urechi

eu intram ca un cuvânt de onoare
mă descălțam de prisosuri
îmi căutam gesturile vorbele
ca un om mare

mă uit
ca la un muzeu
pe care nu-l mai vizitează
nimeni

(10 oct. 2010)