„Femeia se încumetă să-i spună, fără a cădea în păcatul de a lua sînul de la gura copilului, că ușa odăii din fund nici nu se deschide. Fiin’că de ce? Fiin’că-i bușită pe dinăuntru. O împing coarnele de dincolo.”
Nicolae Popa, Cubul de zahăr


Am deschis ușa casei din cărămidă roșie
Și am dat de o pădure de coarne
Un hățiș de colți...

Coarne de cerbi boierești ascuțite ca briciul
Și dese ca agrișul
Cerbi răi de parcă i-a apucat boncănitul...

Colți ca secera
Din rîtul slinos
Din frontul păros de mistreț, de vier negru
Cu ochi mici mînioși...

Am luat o floare de toporaș
Rece ca dimineața și fierbinte ca patima
I-am rupt siguranța
Am aruncat-o-n grămadă
Ca pe-o grenadă
Și am închis hotarul în urma mea...

Aștept deflagrația primăverii.

Fiin’că de ce?
Fiin’că-i bușită pe dinăuntru...