silențioasă ca un drac, urcam pe trepte cu norii în spinare, munții
și munții mei, niște furnici dintre cele mai harnice, mă priveau așa înalți
îmi venea să mă duc, coraline, să mă tot duc departe, sus, pe-o aripă

eu văd-strigam. tu, vezi? apoi, ridicam mâna, eram la școală.

altfel, pictam păduri și glezne subțiri de femei desprinse din îmbrățișări fugare
erau vremuri, coraline, știu, dar nimeni nu m-a oprit din întâmplare
cum s-a-ntâmplat s-o iau la goană printre icoane în ziua celui mai mare împărat
sau când s-a croit lumea cu susul în jos de-a trebuit să împart creioane colorate la soldați
să le amintesc de umbre, de forme, până la urmă de culoare, nu?

iubeam cum iubesc. felurit. oameni și oamenii mei.
(cu trese de aviator pe umeri lați, eroi naționali ori cascadori decedați dar vestiți)
uneori mă vizita mama printre gratii
cu un braț de flori îmi plângea pe umăr tinerețea-i pierdută

mai târziu, apărusem în "vogue". cu florile de la ea îmbrățișând un copac.