cum poate luna sus pe cer,
să strălucească-n noapte,
și-n nebunie, eu să sper,
că voi uita de toate?

cum poate-o adiere-n gând,
să te sfâșie-ntruna,
să te sufoci cu chipul blând,
ce-i mai tăcut ca luna?

cum lacrime de amintiri,
ce-mi curg mereu în suflet,
mă hăituiește din priviri,
și șoaptele-mi sunt urlet?

de ce să pătimesc din greu,
de ce să sper în viață,
de ce urăsc destinul meu,
când chipul tău e-n ceață?

tu, umbră a inimii oftat,
ce m-oblojești în versuri,
cu doina cerului-nstelat,
cu cântec fără sensuri.